Gândului

Dragul meu gând pierdut,

De azi nu mai reuşesc să tremur la fiecare cuvânt de-al tău. Refuz să diger mintal fiecare frază a ta, fiecare idee, fiecare suprapunere cu fiinţa mea.

De azi ascund in ceaţa dimineţii toate visele nocturne şi toate atingerile tale parcă inocente şi imature. Strângerea mâinii mele de femeie in palma ta de bărbat, zâmbetul de copil dependent de sărut şi strâmbătura ştrengară a nasului atunci când simţeai că vrei să spui ceva şi nu găseai cuvintele.

De azi mă rup de fiecare sărut in parte şi de toate dorinţele carnale inăbuşite de raţiune şi moralitate, de fiecare centimetru al pielii tale calde şi moi, de respiraţiile sacadate şi speriate.

De azi deschid ochii şi mă privesc. Mă critic. Mă admir. Îmi zâmbesc. Îmi risip lacrimile. Întind gâtul lung spre oglindă, măresc ochii, aranjez părul. Arăt la fel. Nu se schimbă nimic la mine. Ruptura nu îmi desfigurează faţa, nu sângerează, nu doare, nu e palpabilă. Nu e logică.

De azi poate sunt doar mai săracă cu un gând compensat de linişte. Calm nu gol. Resemnare nu ură. Nu am pierdut decât trei clipe. Şi le voi recupera trăind dublu alte trei clipe. Epuizând orice resursă de zâmbete, timp şi spaţiu.

Acum, dragul meu gând pierdut, sunt eu. Nu te întoarce. Vei găsi numai imaginea mea matinală imprimată pe oglinda din baie. Eu voi fi deja departe, gândind intr-un alt mod, mai personal, mai aproape de ochii mei căprui cu sprâncene groase.

Se risipeşte ceaţa de afara. La fel ca şi gândul meu.