Cânt

Azi am cântat cu respirul tău.

Mâine poate îţi folosesc foşnetul mâinilor.

După ce voi fi terminat fiecare părticică de energie a corpului tău,

Voi tăcea.

Tu, lipsit de vlagă şi confuz, mă vei striga.

Mă vei vrea înapoi.

Mă vei urî.

Mă vei căuta în gânduri.

Eu, agitată şi zâmbitoare, te voi privi glumind.

Te voi lăsa o vreme să rătăceşti în ideea singurătăţii.

Să te sperii. Să te doară. Să tremuri.

Apoi te voi strânge protector in braţe.

Te voi realimenta cu amintiri.

Vei prinde viaţă.

Vei trăi. Vei retrăi.

Şi luni...luni voi începe din nou să cânt.

Mai bine. Mai puternic.

Voi cânta cu fiecare celulă a trupului tău.

Vei spera. Vei visa. Vei avea.

Apoi...din infinit vei avea nimic.

Din cald...vei avea întuneric.

Şi eu... infinit...

Cuore...

Cuore...De fiecare dată când aud acest cuvât, inevitabil, simt miros de ghiocei si pământ ud. Miros de iarbă crudă, de apă albă...Asta pentru că, în copilăria mea băieţoasă, în fiecare primăvară, fugeam în gradina casei de la ţară cu o carte în mână şi mă aşezam pe pământul ud pentru a savura o altă lume. Aşa am ajuns în a zecea primăvară, în grădină, cu noua achiziţie luată de la bibliotecă. Am tras lângă mine pe Guliver şi, după un oftat de burtică plină, l-am aşezat în poala mea. Am aşteptat să aţipească şi am deschis cartea. Cuprinsul mi s-a părut o înşiruire plictisitoare de titluri care nu păreau să îmi atragă atenţia. I-am acordat totuşi o şansă primei pagini...După o lectură grăbită şi agitată, am fost prinsă, fără să îmi dau seama, întru-un val de emoţii şi trăiri care mi-au adus ochii în acelaşi grad de umezeală cu pământul din grădină.

Am trăit în două zile toate sentimentele şi temerile micului patriot padovan şi i-am spus mamei de peste zece ori că o iubesc. Mi-a părut aşa rău când am înapoiat cartea...Îi scrisesem un rezumat. Aveam chiar un caiet special dedicat unui tip de jurnal Cuore...

Azi am primit un cadou. Am zâmbit. Am mulţumit. Acasă, după ce am rupt învelişul colorat al darului, am citit un singur cuvânt...CUORE! ...<perche tu sei il mio piccolo padovano>...Emoţii? Prea greu de descris...Primisem în dar cartea care mi-a deschis, într-un mod uşor manipulant, uşa spre un mod unic de a simţi şi iubi. Pe mama. Pe tata. Pe Ionuţ. Pe Guliver. Prietenii. Cuore.

Am uitat-o o clipă în raftul din cameră...apoi am privit-o iar... am deschis-o...am recitit fiecare rânduleţ cu o sete nebunească. Am retrăit totul...Apoi am revenit la o plictisitoare agendă cu responsabilităţi...Însă mă simţeam bine...simţeam forţa şi curajul micului patriot padovan...

Acum, după atâtea zile de chin sentimental, realizez, cu o stranie bucurie, că singura mea dependenţă sunt eu. Nu mă pot lipsi de mine.

Restul...e legat doar de Cuore...

Doi...

El zâmbeşte. Ea tace. El îi strânge mâna...îi numără degetele cărnoase şi calde, apoi le sărută cu o tandreţe părintească. Ea tace...priveşte ploaia lovindu-se de geamul balconului...Are în minte o mie de gânduri...ar vrea să îi spună atâtea şi, pentru prima dată, se pierde în căutarea cuvintelor potrivite.

Nu poţi ascunde orice gând! Te cunosc ca pe o carte deschisă. Mi-e teamă de ceea ce spui atunci când te văd aşteptând atât..lasă timpul să decidă...nu forţa mâna destinului...

Plângi?
Doar când tu eşti imposibil de simţit...
Râzi?
Doar când îţi văd ochii sclipind de bucurie...
Iubeşti?
Doar clipa în care braţele mele sunt singura ta apărare în faţa somnului...
Visezi?
Numai dacă pot visa cu tine...
Alergi?
Doar dacă mă înveţi tu să mă ridic atunci când cad...
Simţi?
Numai dacă tu vibrezi în jurul meu...
Cine eşti?
Singurul labirint în care ai vrea să te rătăceşti...Singurul moment al vieţii tale în care simţi că nu există nici o fericire în afara celei cuprinse de sfera trupului meu...Sunt tot ce vrei...

Îşi trase mâna din palmele lui. Încerca parcă să urască fiecare răspuns perfect care o includea într-un mod atât de profund şi delicat...Nu lăsă nici o raţiune să-i umbrească dorinţele şi se năpusti asupra buzelor lui. Le sărută apăsat, lung, zgomotos şi inspiră mirosul pielii sale...Gândi că ar vrea să trăiască această emoţie într-o continuă derulare,o infinită suprapunere de imagini, atingeri şi cuvinte. El zâmbi. Ştia că a reuşit să spargă un zid de conştiinţe şi remuşcări. Ştia că pătrunse într-un suflet curat care avea să-i fie căpătâiul celor mai intense sentimente.

Vorbeşte cu inima, nu cu mintea! Lasă corpul să simtă libertatea! Lasă-ţi obrajii înroşiţi de atingerea mea şi buzele sărutate. Lasă-te toată mie! Lasă-mă să învăţ cum să iubesc nebunia şi sclipirea ta!

Ea zâmbi. Dorea să urască, să alunge, să cheme, să iubească... Il voia pe el perfect pentru ea. Unic. Singurul. Il ştia pe el, de acum, locul refugiului zilnic, punguţa cu zâmbete a vieţii ei, braţul care îi va susţine fără reproş fiecare eşec sau victorie, sărutul serilor reci şi dulcea împăcare a certurilor ce vor veni.

El zâmbi. Strângea în braţe toate femeile pe care le-a avut şi singura pe care şi-o doreşte de acum. O strângea atât de tare încât îşi dorea să audă un suspin...Nu ştia ce să-i spună...să consoleze sau sa iubească...să sărute sau să privească...Era încărcat de o bucurie stranie, nebună, tinerească. Îi prinse umerii cu mâinile şi îi privi ochii mari...se aplecă şi o sărută pe frunte, apoi îşi urmări, parcă ruşinat, o lacrimă căzând peste pieptul ei...uscându-se cu fiecare înaintare în căldura corpului femeii sale...Te-am aşteptat o viaţă, copilă!

Tatei

Tată,

Am ajuns. Sunt bine. Ai reuşit.

Poate nu eşti pe deplin mulţumit de realizarea ta, însă ai reuşit!
Nu sunt fata băieţoasă şi isteaţă despre care ai crezut mereu că va lucra "cu ei". Nici nu sunt domnişoara cochetă şi sensibilă a bunicii...Nu sunt perfectă şi nici nu îmi doresc. Nu coc prăjituri şi nu miros în fiecare seara a tocană. Nici a parfumuri scumpe. Nu funcţionăresc prin nici un birou ponosit şi negociez numai cu bărbaţi. Fireşte, cu bărbaţi capabili. Nu petrec ore pentru a mă hotărî care este culoarea pe care doresc să o port în parc. Simplu. Fără să mă rup de feminitate, fără să fiu băieţoasă.

Nu plâng dacă se cântă lent şi nimeni nu mă cheamă la dans. Nu refuz nici un dans din teama de a nu greşi vreun pas. Nu mă îmbăt...des...Nu spun glume porcoase. Râd la glumele suficient de porcoase cât să fie comice. Nu am încredere în femei...Decât în prietenele mele vechi...Nu mă agăţ de orice bărbat...decât dacă are burtică şi o inteligenţă destul de mare cât să nu lase burtica să crească. Nu îmi plac fotbaliştii şi nu vreau unul. Nu imi plac bărbaţi parfumaţi cu feromoni care poartă în muşchi o punguţă de hormoni sexuali.

Ador caii. Şi mi-ar plăcea să sar cu paraşuta. Imi plac câinii...doar de asta am adunat acasă atâtea animăluţe canine care îţi umplu curtea şi îţi rod pantofii...

Mă bucur de fiecare apreciere pe care o primesc. Sunt geloasă. Şi naivă. Ca tine. Sunt caldă. Sunt rece. Nu pot urî. Sunt incapabilă să urăsc. Uit uşor greşelile celor din jurul meu şi, din fireasca naivitate nativă, mă aştept la acelaşi răspuns din partea lor.

Simt tot ce visez. Îmi trăiesc visele. Sufăr. Mă bucur. Mor. Visez cu tumultul neuronilor pe care i-am moştenit de la tine. Visez cu fiecare celulă a corpului meu...In vise fac totul.

Am ochii tăi. Şi văd aceleaşi lucruri pe care le vedeai şi tu acum 24 de ani. Am buzele tale. Şi sărut ceea ce ai săruta şi tu dacă ai avea 24 de ani. Am inima ta. Iubesc si plac, la fel ca tine, Tată!

Acum, sunt aici. Şi am nevoie, încă o dată, de mâna ta. Am nevoie de cald şi sigur. De miros de vreascuri şi portocală. De poveşti. De amintiri. De sfaturi. De idei, proiecte şi certitudini. De îndemnuri. De cearta ta. De mirosul de calcar din laboratorul tău şi de mersul obosit către casă. De ciocolata cu napolitană şi alune. De mama. De micuţele mâini ale fratelui meu. De Guliver.

Am ajuns Tată! Am ajuns la răspunsul întrebării tale... "Oare când ajungi şi tu mare?" ... Uite! Acum!

A scrie ...

Mi-a placut mereu sa scriu. Simt ca las orice emotie rebela sa se joace cu literele ca un copil cu un puzzle. Imi contruiesc propriile vise si imi materializez ideile in cuvinte simple, sincere, care se tin de mana ca intr-o hora. Scrisul este poate singurul lucru sincer pe care il fac. In rest, sunt un muritor pacatos care incearca sa isi ascunda gandurile in spatele vietii de zi cu zi.

Acum scriu. Si ma gândesc la toamnă. Ador dimineţile reci, pline de ceaţă şi frunzele colorate de pe trotuar. Simt fiecare picătură de ploaie, simt umezeala care îmi cuprinde picioarele şi îmi îngheaţă degetele. Mă face să tremur uşor. Să empatizez. Să plâng. A empatiza cu ploaia de toamnă înseamnă, pentru mine, a plânge...Aşa reuşesc să scot din mine, într-un val subit o mie de gânduri murdare, vise tulburi şi fiecare greşeală mai mult sau mai puţin nedorită.

Nu ne dorim să greşim. Însă o facem. Şi, de cele mai multe ori, ne place. Pentru că suntem certaţi, mustraţi, pedepsiţi...şi apoi, ca o alinare, suntem iertaţi.

Tu cum m-ai ierta oare? Cum mi-ai spune că am greşit? Cum m-ai certa? Cum m-ai iubi?
Păcat ca trăim într-o lume atât de reală. Neiertătoare. Murdară. Uitată. Aceeaşi.
Aici sau acolo, totul e la fel. Şi toamna...Şi tu...Tu...

Respirăm împreună ceaţă rece dimineaţa. Păşim pe trotuarele uşor umede şi alunecoase. Gândim. Simţim. Însă separat. Tu în lumea ta rece, eu în empatia mea cu ploaia şi toamna. Tu certându-mă, eu iertându-te. Tu necunoscut, eu ... femeie ...

Şi tu scrii. Şi tu foloseşti aceleaşi litere din alfabetul vieţii. Şi tu amesteci trairi şi gânduri cu dulci sentimente furate...golaşe...nesigure. Însă nu adaugi acelaşi condiment: puţină nebunie.

Nebunia mea ... e alfabetul după care ai învăţat să scrii, Cavalere!