A scrie ...

Mi-a placut mereu sa scriu. Simt ca las orice emotie rebela sa se joace cu literele ca un copil cu un puzzle. Imi contruiesc propriile vise si imi materializez ideile in cuvinte simple, sincere, care se tin de mana ca intr-o hora. Scrisul este poate singurul lucru sincer pe care il fac. In rest, sunt un muritor pacatos care incearca sa isi ascunda gandurile in spatele vietii de zi cu zi.

Acum scriu. Si ma gândesc la toamnă. Ador dimineţile reci, pline de ceaţă şi frunzele colorate de pe trotuar. Simt fiecare picătură de ploaie, simt umezeala care îmi cuprinde picioarele şi îmi îngheaţă degetele. Mă face să tremur uşor. Să empatizez. Să plâng. A empatiza cu ploaia de toamnă înseamnă, pentru mine, a plânge...Aşa reuşesc să scot din mine, într-un val subit o mie de gânduri murdare, vise tulburi şi fiecare greşeală mai mult sau mai puţin nedorită.

Nu ne dorim să greşim. Însă o facem. Şi, de cele mai multe ori, ne place. Pentru că suntem certaţi, mustraţi, pedepsiţi...şi apoi, ca o alinare, suntem iertaţi.

Tu cum m-ai ierta oare? Cum mi-ai spune că am greşit? Cum m-ai certa? Cum m-ai iubi?
Păcat ca trăim într-o lume atât de reală. Neiertătoare. Murdară. Uitată. Aceeaşi.
Aici sau acolo, totul e la fel. Şi toamna...Şi tu...Tu...

Respirăm împreună ceaţă rece dimineaţa. Păşim pe trotuarele uşor umede şi alunecoase. Gândim. Simţim. Însă separat. Tu în lumea ta rece, eu în empatia mea cu ploaia şi toamna. Tu certându-mă, eu iertându-te. Tu necunoscut, eu ... femeie ...

Şi tu scrii. Şi tu foloseşti aceleaşi litere din alfabetul vieţii. Şi tu amesteci trairi şi gânduri cu dulci sentimente furate...golaşe...nesigure. Însă nu adaugi acelaşi condiment: puţină nebunie.

Nebunia mea ... e alfabetul după care ai învăţat să scrii, Cavalere!