Jurnal de iarna - Un minus de intensitate

Presupun ca ni se intampla tuturor.

Traim anumite emotii cu o intensitate care ne tine inima aproape de o explozie sentimentala si apoi, incet, incet, fara sa ne dam seama, pierdem putin cate putin din presiunea care ne da o energie exagerata.
In fiecare zi, cu cat cuvintele si privirile se inmultesc, cu atat intensitatea scade. Vocea care ne dadea tremur in fiecare celula, care ne hranea inima cu pulsatii dese si rapide, devine calm.
Un calm ciudat. Frumos, dar ciudat.

Si atunci, eu cel putin, umblu golurile lasate de intensitate cu vise. Visez lucruri simple cu el, momente petrecute impreuna, mici greseli, argumente, glume. Ii aud vocea si ma simt linistita. E acolo si e bine.
Insa, de la o vreme, am sentimentul ca imi lipseste ceva. Imi lipseste presiunea aia, de mai sus. Mi-e dor de energia pe care o aveam cand era el in preajma mea, sau el la telefon, el in mail, el ... peste tot. Retraiesc, cu minus in fata, emotii. Adica nu le mai am. Nimic. Cateodata simt ca vorbim doar ca sa respectam un cod social, doar pentru ca "asa se face intr-o relatie". Si vorbim lucruri pe care nu am nevoie sa le aud, poate nici el nu are nevoie. Insignifiantul a luat locul presiunii.

Se intampla tuturor, cred.
Asta este mersul, te incarci pana la refuz, expiri aburii indragostelii, dai din aripi de cateva ori si gata!
Cobori pe pamant si dai cu picioarele de iarba rece si uda. Ca doar nu degeaba ai expirat aburi!

Noi ne-am tot plimbat prin iarba. Am mai incercat sa umplem rezervoarele, sa le punem sub presiune, poate, poate om reusi iar sa prindem aripi. Insa nu mai merge. Ne trebuie o schimbare.
De schimbare mi-e teama. De obicei, in acesta situatie, oamenii fie se casatoresc, fie au un copil.
Noi continuam sa ne avem unul pe celalat, la o mie de kilometrii distanta. O fi si asta un nou mod de a te presuriza?